La începutul epocii moderne, aproximativ în secolele XV-XVII, contextul geopolitic, economic și social era extrem de complex și influențat de numeroși factori care făceau dificilă instaurarea păcii și a relațiilor de bună vecinătate între state.
Pe de o parte, descoperirile geografice și expansiunea colonială au generat competiții intense între marile puteri europene. State precum Spania, Portugalia, Franța și Olanda se luptau pentru controlul asupra terenurilor noi, resurselor și rutelor comerciale, ceea ce ducea la conflicte frecvente. Aceste concurențe economice și teritoriale au agravat tensiunile dintre națiuni și au contribuit la o atmosferă de neîncredere.
Pe de altă parte, reformele religioase, cum ar fi Reforma Protestantă, au dus la schisme interne în Europa, rezultând în conflicte severe, cum ar fi Războiul de Treizet Jahre (Războiul de 30 de Ani). Aceste conflicte adesea aveau la bază nu doar interese politice, ci și diferențe ideologice profunde, ceea ce făcea dialogul și reconcilierea și mai dificile.
Cu toate acestea, există argumente care susțin că, în ciuda provocărilor de atunci, erau posibile încercări de instaurare a păcii. Exemplele de alianțe temporare și tratate de pace între diferite regate și state sugerează că voința de a colabora și de a găsi soluții diplomatice nu era complet absentă. Conceptul de echilibru de putere începea să prindă contur, iar ideile de cooperație internațională începuseră să se dezvolte, de exemplu, prin intermediul unor consilii de pace.
În concluzie, deși circumstanțele epocii moderne erau predominant caracterizate de conflicte și competiție, era teoretic posibil să existe inițiative și voință politică pentru instaurarea păcii și a relațiilor de bună vecinătate. Totuși, aceste eforturi erau adesea subminate de interesele naționale și de complexitatea contextului internațional, ceea ce a dus la o realitate istorică marcată de instabilitate.