Această poveste este de fapt o problemă clasică matematică, unde unul dintre conceptele utilizate este cel de numitor comun. Procedeul utilizat de Pitagora, conform poveștii, constă în adăugarea unei cămile pentru a ajunge la un număr care să poată fi împărțit conform dorințelor tatălui fără a lăsa nicio cămilă în urmă.
Inițial, în împărțirea celor 19 cămile, întâmpinăm probleme:
- Fiul cel mare ar trebui să primească jumătate (1/2) din cămile, adică 19/2 = 9.5, ceea ce nu este posibil, deoarece nu putem împărți o cămilă în jumătate fizic.
- Fiul de la mijloc ar trebui să ia un sfert (1/4) din cămile, adică 19/4 = 4.75, o altă fracție a unei cămile, ceea ce iarăși nu este posibil.
- Cel mai mic fiu ar trebui să primească o cincime (1/5) din cămile, adică 19/5 = 3.8, din nou o fracție.
Prin adăugarea unei cămile de către Pitagora, ei au ajuns să aibă 20 de cămile, care împărțite conform instrucțiunilor tatălui devin:
- Fiul cel mare: 1/2 din 20 = 10 cămile
- Fiul mijlociu: 1/4 din 20 = 5 cămile
- Cel mai mic fiu: 1/5 din 20 = 4 cămile
Suma totală a cămilelor împărțite este 10+5+4 = 19 cămile, care este numărul original de cămile, lăsând o cămilă neîmpărțită. Această cămilă suplimentară este apoi returnată lui Pitagora, soluționând problema împărțirii într-un mod care respectă atât condițiile testamentului, cât și realitatea fizică a cămilelor care nu pot fi împărțite în părți.
Este posibil ca această poveste să fie doar o anecdotică sau o parabolă menită să ilustreze ingeniozitatea și gândirea laterală, și nu un eveniment istoric concret legat de Pitagora.
