Se spune că pe vremea lui Pitagora(sec.Vl î .Hr.) un negustor grec care avea 19 cămile ,simțindu-și sfârșitul aproape, și-a chemat cei trei copii și le-a spus că după moartea lui să împartă cămilele,astfel:fiul cel mare să ia jumătate dinnumărul cămilelor,cel mijlociu un sfert din numărul lor ,iar cel mai mic o cincime . După moartea tatălui lor,cei trei feciori au încercat să împartă între ei cămilele așa cum le ceruse părintele lor Dar,neizbutind să facă împărțeala, unul dintre frați a cerut sfatul învățatului Pitagora Astfel căPitagora se duse înpreună cu tănărul în grajd și iidădu acestuia o cămilă,spunăndu-i că acum ,dacă va merge acasă, va putea rezolva problema moștenirii fără nicio dificultate.Tănărul se duse acasă puțin nedumerit ,dar când ajunse acasă își dădu seama că acum avea 20 de cămile și totul se putea rezolva mai ușor. Feciorii făcură următoarele împărțiri: 20÷2 = 10 cămile îi reveneau fratelu cel mare 20÷4=5 cămile îi reveneau fratelui mijlociu. 20÷5= 4 cămile în reveneau fratelui cel mic 10+5+4=19 cămile După împărțirea făcută,cei trei feciori au observat că au o cămilă în plus pe care au dus-o înapoi marelui învățat Pitagora,mulțumindu-i pentru ajutorul dat.

Această poveste este un exemplu clasic folosit pentru a ilustra abilitatea de a gândi în mod creativ și de a rezolva problemele de împărțire aparent imposibile. În poveste, adăugarea temporară a cămilei lui Pitagora schimbă total situația.

Problema inițială era că cele 19 cămile nu se puteau împărți așa cum ceruse tatăl fără a fi tăiate sau fără a se obține fracții de cămilă, care evident nu sunt posibile:

• Fiul cel mare trebuia să primească jumătate din cămile (1/2 din 19), ceea ce ar fi fost 9.5 cămile.
• Fiul mijlociu trebuia să primească un sfert din cămile (1/4 din 19), ceea ce ar fi fost 4.75 cămile.
• Fiul cel mic trebuia să primească o cincime din cămile (1/5 din 19), ceea ce ar fi fost 3.8 cămile.

Evident, nu puteau să fracioneze cămilele. Cu adăugarea cămilei lui Pitagora, au fost acum 20 de cămile, iar împărțirea astfel devenea posibilă:

• Fiul cel mare a primit jumătate (1/2 din 20), adică 10 cămile.
• Fiul mijlociu a primit un sfert (1/4 din 20), adică 5 cămile.
• Fiul cel mic a primit o cincime (1/5 din 20), adică 4 cămile.

Adunând numărul de cămile pe care le-a primit fiecare frate, obținem un total de 10 + 5 + 4 = 19 cămile. Deci, după ce au finalizat împărțirea cămilelor conform dorinței tatălui lor, frații au avut încă o cămilă rămasă, adică exact cămila împrumutată de Pitagora, pe care au putut să o returneze.

Această poveste nu este despre matematica literală sau o descriere factuală a evenimentelor istorice, ci mai degrabă o parabolă care învață despre abilitatea de a găsi soluții neconvenționale la probleme dificile. Povestea nu pretinde să fie istoric precisă; Pitagora a trăit cu mult înainte de utilizarea larg răspândită a fractiilor în matematică și nu există dovezi de astfel de întâmplări în ceea ce-l privește. Este mai mult o poveste moralizatoare sau o ilustrație a ingeniozității folosită pentru a evidenția modul în care gândirea laterală poate ajuta la rezolvarea unor dificultăți aparent insolubile.